Mihai Dobrovolschi are o masina. O super-masina, zice el. Volvorine pe nume. Nu are caroseria din adamantium, dar are, ce-i drept, cateva abilitati iesite din comun. Cele mai importante sunt franarea si accelerarea. Daca esti hater, vei spune ca asta fac toate masinile. si ai avea dreptate, dar Volvorine (sau Volvo s60, cum ii spunem noi) face asta singur.
Pe Dobrovolschi am impresia ca il cunosc. il ascult aproape in fiecare dimineata. De multi ani. Cam de cand am venit in Bucuresti si am descoperit ca exista si alte radiouri in afara de Radio tg-Jiu. (tocmai am intrat pe site-ul radioului din Targu-Jiu si „sloganul“ lor e „se aude bine!“. Nici nu stiu daca-i amuzant sau nu.) si dupa cativa ani in care iti „incepi“ dimineata cu cineva, e normal sa crezi ca exista o conexiune, ca s-a legat ceva, nu? Mie asa mi se pare. Nu, nu am poster cu Dobrovolschi pe usa camerei si nici nu speram ca atunci cand m-a sunat sa ma intrebe in ce sunt imbracat. N-am cum sa mai dreg situatia, asa-i? atunci sa scriu mai departe.
stiu ce masina conduce acum, stiu ce masina a condus inainte de asta, stiu cand are examen, cand merge la munte… si tot asa. Niciodata nu m-am gandit ca el nu stie nimic despre mine. Ce nu stiam si am aflat cu ocazia sedintei foto e ca are strabism si ca pe masina lui, Volvo s60, cea care de altfel face obiectul acestui material (pentru ca e vorba despre masina aici), o cheama Volvorine. Ma rog, pe masina il cheama Volvorine. si asa mi-am dat seama ca mai avem ceva in comun. Nu despre strabism e vorba. si eu i-am dat nume masinii mele, Rotty. Eu i-am dat un nume pentru ca imi place masina mea. Mult. Mi se pare ca are suflet, ca traieste, ca raceste (ceea ce nu-mi convine, pentru ca medicamentele pentru ea sunt mult mai scumpe decat ale mele), ca trebuie sa am grija de ea si sa ii acord atentie. Prin urmare, era clar ca si Dobrovolschi isi indrageste masina. si totusi, spre deosebire de a mea, masina lui Dobro are si puteri de supererou. Da, da, nu glumesc. Volvorine e genul de masina care stie sa franeze singura daca detecteaza posibilitatea unui impact, stie sa urmareasca masina din fata si sa pastreze o anumita distanta fata de aceasta in permanenta – daca masina urmarita accelereaza, Volvorine accelereaza si el, daca masina urmarita franeaza sau incetineste, Volvorine face acelasi lucru. Volvorine are si niste senzori destepti care semnalizeaza, prin intermediul unor luminite montate in oglinzi, prezenta unui alt vehicul in unghiul mort. si tot asa. Cred ca mai sunt si altele, dar na, fiecare supererou are dreptul la puteri secrete. „Cel mai ciudat e atunci cand ma urc la volan in alta masina. Pentru ca in Volvorine sunt mult mai deconectat de trafic… Mai tot timpul cu telefonul in mana, linistit ca daca se intampla ceva masina franeaza singura, stiu ca daca am o alta masina sau motocicleta in lateral Volvorine ma avertizeaza, relaxat si la parcare, ca am camera pentru mersul cu spatele si senzori de parcare si multe altele care transforma, cel putin pentru mine, experienta condusului. O fac mult mai placuta si mai relaxanta“, spune Dobrovolschi. Cred si eu ca asa e. sunt convins ca e cu totul altceva sa conduci stiind ca masina franeaza singura sau ca te anunta de eventuale pericole. Dintr-o data parca e mult mai usor sa scrii un mail, sa fumezi, sa bei o cafea si sa conduci in acelasi timp.
Cu atat mai mult cu cat Volvorine e echipat cu o transmisie automata, Geartronic, cu sase trepte. si un motor pe masura abilitatilor de supererou, un 2,0 litri, cu cinci cilindri, care dezvolta 163 de cai‑putere si 400 Nm. Ceea ce nu e rau deloc. Cu atat mai mult cu cat momentul motor e disponibil inca de la 1.500 rpm. Ceea ce inseamna ca Volvorine se descurca binisor si cu viteza, si cu acceleratiile, dar si cu consumul, cam 5,4 l/100 km in regim mixt. Cel putin asa zic creatorii sai.
Totusi, Volvorine nu se aseamana in toate privintele cu mutantul din X-Men. iar cea mai evidenta deosebire e atunci cand vine vorba de rafinament, de eleganta si de bune maniere. „stii cum e cand esti pe strada, in plina zi? Zgomot mare, masini, claxoane, de abia poti sa vorbesti la telefon daca esti pe una dintre strazile mai aglomerate. Ei, cand ma urc in Volvorine, in momentul in care am inchis usa parca am dat intreaga lume pe silent. atat e de liniste. Uneori fac asta doar ca sa ma distrez. Deschid usa, galagie mare. O inchid la loc, liniste. si cand merg in afara orasului sunt surprins de fiecare data cat de silentios e, de rafinat“, imi zice Dobrovolschi. si e adevarat. am mers cu s60-ul de mai multe ori. si de fiecare data aceasta eleganta de care da dovada m-a impresionat. Lasand la o parte designul exterior care, pentru mine, este de o naturalete aparte. Mi se pare ca are o fluiditate pe care nu am regasit-o acum la alte modele din clasa. Fara artificii de design si fara brizbrizuri. suedez din plafon pana-n roti, respectabil si matur. Cam asta imi spune mie s60-ul. si, spre lauda designerilor, interiorul are aceeasi nota. O consola centrala eleganta, foarte bine gandita, eleganta, putin sobra, dar orientata spre sofer, doar cat sa contribuie la sentimentul de implinire, sa te faca sa zici, daca nu cu voce tare, macar in gand: „Bai, masina asta a fost facuta pentru mine“. Cu materiale dintre cele mai bune, cu scaune moi si confortabile si cu o pozitie la volan foarte placuta. s60-ul e una dintre masinile de care nu te mai saturi. si nu pentru ca are o mie de cai-putere sau pentru ca arata ca venita din viitor, ci pur si simplu pentru ca pare construita special pentru tine. sau pentru a salva lumea. Dar asta e o alta discutie.
